2 august 2010, Onesti
Drumul de la Cluj a fost lung si trist. Parea ca un drum de final…cu momente pe care le revezi, cu planuri pe care stii ca n-o sa le mai duci niciodata la final…cu dor de prieteni. Aseara le-am sunat pe Yna si pe Mihaela. In dimineata asta am sunat-o pe Alexandra. Mi-au parut nefiresc de tari si asta m-a mai linistit... Mama e foarte suparata si mi se rupe inima ca nu pot sa o ajut cu nimic. Nu cred ca exista pe lumea aceasta durere mai mare decat sa-ti pierzi copilul! Nu pot sa schimb calea destinului… Ma gandesc si la tata si la surioara mea mai mica care sunt atat de departe de mine, atat de singuri si trebuie sa faca fata unei vesti atat de cumplite…si eu nu pot sa fac nimic…of, Doamne, de ce eu? Tot ce mi-am dorit pe lumea asta a fost sa aduc bucurie celor dragi... nu sa le cauzez durere!
Nu ma pot opri din plans…am porniri sa-mi sun toti prietenii, rudele, sa-i aud, sa le cer iertare unora…poate n-o sa-i mai vad niciodata.
Macar daca as reusi sa dorm… Marian a adormit langa mine…. Da-mi Doamne putere sa traiesc… sa traiesc… sa traiesc…….!!!