30 august 2010, Onesti

O zi lipsita de soare si de caldura… suntem cu o zi mai aproape de toamna. Lipsa soarelui totusi nu ma intristeaza... insa, as vrea sa mai prelungesc vara aceasta... as vrea sa nu mai treaca zilele atat de repede si sa ma amagesc ca pot opri timpul si pot dilata clipa. Timpul se impotriveste dorintelor mele si se incapataneaza sa se scurga uneori lent, alteori cu o viteza ametitoare!

Astazi este ziua numelui meu si iata, am primit cadou o noua zi linistita, fara dureri, febra sau complicatii….cu mici exceptii in ceea ce priveste auzul…nu, nu am surzit dar aud mai slab, usor infundat. Insa nu ma descurajez…azi, Sfantul Alexandru mi-a daruit o zi clara, in care sa pot sa-mi oglindesc viitorul…si sa sper ca va fi unul lung si fericit….ceea ce va doresc si voua…un viitor fericit, insotit de multa sanatate.

La multi ani, Alexandru! La multi ani, Alexandra! La multi ani, tuturor! Sa aveti o viata lunga si sanatoasa!

29 august 2010, Onesti

Astazi ma simt putin mai bine, astfel incat de dimineata am inceput sa raspund la mailurile de incurajare primite. Va cer iertare tuturor pentru intarziere, insa vreau sa stiti ca le-am citit pe toate si m-au ajutat enorm in momentele de deznadejde prin care am trecut. Nu, nu-mi pierd speranta, insa e greu si uneori simt cum clachez. Atunci, insa, faptul ca stiu ca atatia oameni, pe care-i cunosc sau nu, sunt alaturi de mine, imi da forta sa lupt mai departe. Mi-am promis mie, si va promit acum si voua, ca voi face tot ce-mi sta in putinta sa nu dezamagesc. Va multumesc din suflet ca-mi sunteti alaturi!

27 august 2010, Onesti

Am ajuns in sfarsit acasa. Au aparut complicatii si doua zile am fost tintuita la pat, motiv pentru care am ramas in Bucuresti pana cand starea mea s-a stabilizat. Marian si Alexandra au stat langa mine clipa de clipa, incercand din rasputeri sa-mi echilibreze starea – atat cea febrila cat si cea emotionala – si impreuna am reusit! Le multumesc pentru rabdarea lor in astfel de momente…cand durerea ma schimba si nu mai sunt eu…cand in loc sa ma lupt cu boala, ii atac pe cei din jur! Nu vreau sa le cauzez durere…si ma simt atat de neputincioasa!

In clipele febrile – cu temperatura de 38.9 grade Celsius – cand pierd complet controlul asupra corpului meu … ma cuprinde o senzatie cumplita de frica, pe care oricat as incerca, inca nu pot sa o controlez. Se spune ca frica, odata controlata, poate actiona in favoarea noastra, pentru ca ea e cea care trezeste toate instinctele necesare supravietuirii…dar cum ramane cu psihicul pe care in acele momente pare ca il distruge? Daca nu pot lupta cu mine insami, cum oare pot lupta cu boala? Si daca lupt cu mine insami, nu pierd oare din energia vitala atat de pretioasa? Sunt intrebari care ma framanta….si angoase peste care trebuie sa invat sa trec.

Am ajuns sa invat multe lucruri pe care nu le-am sesizat pana acum si am senzatia permanenta ca cineva, desi nu face ca lucrurile sa mearga mai usor, ma vegheaza si ma intareste…si imi transmite noi forte cu care sa lupt…imi pare ca vorba din batrani care spune ca “Dumnezeu iti da cat poti duce” e tare adevarata…si raman surprinsa de fiecare data cat de mult pot…cu ajutorul vostru, al tuturor!

25 august 2010, Bucuresti

Am revenit in Romania. Va multumesc pentru urarile de bine transmise…Comentariile postate de voi pe site m-au ajutat sa trec peste sentimentul de singuratate care te cuprinde inevitabil cand te afli intr-o tara straina. Stiind ca in lumea aceasta cineva citeste povestea ta si se gandeste la tine, atunci cand nimeni, nici chiar mama nu poate fi acolo sa te tina de mana, te ajuta atat de mult cand esti pe mainile unor oameni straini. Cei de la clinica m-au tratat cu tot profesionalismul insa, distanta pe care o pastreaza te fac sa te simti atat de impersonal… o piesa mica intr-un puzzle mare! Si tot ce speri este ca piesa aceasta sa fie indispensabila! Cum ai nevoie de aer sa traiesti, la fel ai nevoie de cei dragi pentru a putea spera si pentru a putea merge mai departe… sunt doar un REST fara EI! O virgula intr-o fraza!

Am inceput tratamentul cu chimio. Voi face aceste sedinte in Turcia la fiecare 21 de zile, urmand ca dupa 4 sedinte sa-mi refaca CT-ul pentru a vedea cum raspund la tratament. Sunt optimista in ce priveste viitorul…dar mai am si “zile proaste”….sunt inevitabile, mai ales atunci cand faci temperatura dupa orice stranut…momente in care totul imi apare ca intr-o poza sepia, parca sa-mi dea de inteles ca tot ceea ce-mi ramane e trecutul….si LUPT cu ele permanent, pentru ca stiu ca nu le pot lasa sa-mi intunece clipele atat de pretiose de viata…si am speranta ca VISUL o sa-mi dea ce-i cer: o noua sansa la viata….

Sunt franta acum si simt nevoia sa ma odihnesc de indata ce degust din ciorba facuta de Ina J….dar am simtit nevoia sa VA MULTUMESC ca sunteti alaturi de mine in aceste clipe si sa va promit ca voi lupta in continuare…

23 august 2010, Bucuresti

Salutari tuturor! In primul rand vreau sa le multumesc celor ce ne ajuta. Astazi va scriu eu (Ina) in numele Alexandrei pentru ca, dupa cum bine stiti, ea este in Turcia si noi v-am promis ca va vom tine la curent cu tot ce i se intampla.

Luand-o in ordine cronologica in ziua de vineri a avut loc intalnirea cu doctorul, acesta comunicandu-i procedurile care vor compune tratamentul; sambata dimineata i s-au facut analize la sange si  i s-a schimbat medicatia contra durerilor. Azi dimineata i s-a facut o noua tomografie iar acum Alexandra asteapta sa intre cu analizele si tomograful la doctor, urmand ca in partea a doua a zilei sa fie programata la prima sedinta de chimioterapie.

Despre sederea ei acolo ce sa va zic, conditiile sunt multumimtoare insa se simte singura printre straini si ar vrea acasa unde stie ca suntem toti cei care o incurajam si o sustinem. Imi spune ca vrea mancare de-a noastra romaneasca si i-am promis ca o sa o astept cu o ciorba. Sper ca mai multe sa va spuna chiar ea cat mai curand.

Ina

20 august 2010, Istanbul

In ultimele trei zile evenimentele s-au precipitat si iata-ma in Turcia, obosita dar plina de sperante. Miercuri am inceput pregatirile pentru plecare, si tot miercuri am decis sa parcurgem drumul spre Turcia in doua zile, pentru ca organismul meu sa nu cedeze oboselii. In aceste momente am nevoie de fiecare strop de putere. Drept pentru care am pornit miercuri spre Bucuresti si am innoptat la Alexandra, iar joi la pranz ne-a dus ea la aeroport. A fost greu, foarte greu, mai ales cand am aflat ca avionul are intarziere. Asteptarea e cumplita…am incercat sa gasesc un scaun mai confortabil…durerile au devenit insuportabile. Respir cu greu si deja am facut febra. Am o nevoie acuta sa stau intinsa, pentru a putea respira. Au stat atat de multi oameni pe aceste scaune si probail nimeni nu a simtit nevoia sa smulga cotierele… poate in anumite circumstante sunt chiar confortabile…. Dar nu si pentru mine acum! Sunt obosita, trebuie sa ma intind… o clipa, numai putin! 

Am trecut insa peste toate si m-am urcat in avion…pret de o clipa m-am simtit mai aproape de Dumnezeu si i-am cerut din nou o noua sansa la viata…si mi-am promis mie insami sa continui lupta…pana la capat…sa nu cedez, sa nu pierd nici un moment pretios din viata…. 

Drumul de la aeroport la hotel a fost mai lung decat ma asteptam. Asa ca odata ajunsa in camera de hotel a spitalului am cazut franta…dar cu sperante pentru inca o clipa de viata. 

Iar azi...incepe lupta... Tineti-mi pumnii stransi!

17 august 2010, Onesti

Am rezolvat cu pasapoartele. Multumesc Doamne! Multumesc tuturor pentru tot suportul acordat! Alexandra se ocupa de confirmarea biletelor si de ultimele aranjamente la clinica. Am fost programata la clinica vineri, 20 august 2010, ora 9:30. Astept biletele si confirmarea de cazare. Sunt increzatoare. Mi s-a luat o piatra de pe inima. Am mai facut un pas spre viata. Incerc sa ma bucur de aceasta baie de speranta... inchid ochii putin si imi dau voie sa visez! Visez la un Craciun cu familia... la o vacanta cu prietenii... la inca un an!

Later edit: Astazi, avem ajutoare noi, Cristina si colegii ei din Volksbank sunt alaturi de mine, Cornelia si colegii ei din Ing Office Buzau ma vor ajuta si ei, avem semnale pozitive din partea ultimaemisiune.ro si din partea ONG-ului ONESTIN din Onesti prin bunavointa lui Cosmin, fostul nostru coleg de liceu.

Cu cat suntem mai multi devenim mai puternici, incep sa prind aripi!

16 august 2010, Onesti

Sunt impreuna cu directoarea de la Raiffaisen in drum spre Bacau. Ma va ajuta ea sa obtin pasaportul urmand ca maine sa vin sa-l ridic. Intampin multe obstacole, insa ma intareste faptul ca intr-un fel sau altul, Dumnezeu imi trimite ajutoare sa le depasesc. Nu e usor, dar pana acum cu ajutorul prietenilor am reusit. Sunt din ce in ce mai obosita, dar am incredere ca voi trece peste toate….ce nu te omoara, te face mai puternic. Iar eu nu am de gand sa mor…nu inca!

13 august 2010, Onesti

Obosesc foarte repede si cand obosesc fac febra. Tusesc din ce in ce mai des. Insa azi Dumnezeu mi-a dat un semn…un semn bun…un semn ca ma iubeste si ca o sa fie alaturi de mine. In contul meu s-au strans azi 20.000 RON si 1.150 EUR. Incredibil! Alexandra mi-a spus ca a vorbit la clinica si ma asteapta la sfarsitul saptamanii viitoare. Acum ma duc la Bacau sa obtin pasapoartele! Sper sa reusesc…imi doresc atat de mult sa ajung acolo… Trebuie sa ma intind putin... pana si scrisul la calculator ma lasa fara energie.Va pup si ne auzim mai tarziu!

Later edit: Ne-au programat pentru poza abia pe 23 august. Singura sansa sa le obtinem saptamana viitoare e sa mergem marti in audienta la Bacau. Imi e atat de frica…daca nu reusesc…23 august s-ar putea sa fie prea tarziu…nu, nu pot gandi asa…o sa fie bine!

11 august 2010, Onesti

Colegii de la birou ma sustin si ei. Am vorbit cu directoarea care a inceput in cadrul Raiffaisen o ampla campanie de strangere de fonduri pentru mine. Cu totii mi-au spus ca ma sustin si abia asteapta sa ma intorc sanatoasa si vesela, asa cum ma stiu ei. Am constientizat ca viata e frumoasa….lucru care ti se intampla de cele mai multe ori cand esti pe cale sa o pierzi. Trist, dar adevarat! Oricum, merita sa lupt! Merita sa traiesc! Inca n-am terminat.

8 august 2010, Onesti

Am sperante. Cred in oameni, cred in mine, cred din ce in ce mai mult in faptul ca voi trai. Prietenii mei sunt alaturi de mine si s-au mobilizat toti pentru a-mi da o sansa. Mihaela imi spune ca a vorbit cu toti prietenii ei si a dat un anunt umanitar pentru mine pe TVR Timisoara, Yna a vorbit cu toti prietenii ei si a trimis mailuri catre diverse corporatii, Alexandra lucreaza impreuna cu fratele si prietenii ei la un site pentru mine. Vazand eforturile supraomenesti pe care toti le fac in mod dezinteresat pentru mine, simt ca nu pot sa-I dezamgaesc. LUPT! Ma lupt cu mine, ma lupt cu boala, ma lupt cu destinul!

M-am agitat zilele astea sa obtin documentele de la spital pe care Alexandra sa le trimita mai departe la clinica. Nu ma simt foarte bine si am inceput sa tusesc cu sange... sange care imi aminteste de fiecare data cum corpul meu a inceput sa se degradeze! Am  insa speranta ca totul va fi bine. Am mai trecut prin asta acum doi ani,  stiu ca voi invinge!

4 august 2010, Onesti

Azi am primit prima speranta. Fetele mele s-au prefacut in zane si lucreaza pentru mine. Azi am primit un mail de la Clinica Andalou din Turcia. E o clinica specializata in oncologie recunoscuta in Europa si care imi poate reda speranta, poate chiar si viata! Am cunoscut si cazuri care au fost acolo si traiesc. Poate cine stie… o sa pot si eu! Ma sperie insa cumplit gandul ca, desi exista, eu s-ar putea sa nu ajung niciodata acolo, pentru ca suma la care se ridica un astfel de tratament poate ajunge pana la 50.000 EURO. Ma simt de parca as fi in desert, insetata, cu mana intinsa spre o apa, dar totul in jurul meu urla a “fata Morgana”. Fetele sunt optimiste si imi spun ca vom reusi, insa nu pot sa-mi alung  gandurile rele din minte: daca eu nu voi avea privilegiul sa traiesc?

2 august 2010, Onesti

Drumul de la Cluj a fost lung si trist. Parea ca un drum de final…cu momente pe care le revezi, cu planuri  pe care stii ca n-o sa le mai duci niciodata la final…cu dor de prieteni. Aseara le-am sunat pe Yna si pe Mihaela. In dimineata asta am sunat-o pe Alexandra. Mi-au parut nefiresc de tari si asta m-a mai linistit... Mama e foarte suparata si mi se rupe inima ca nu pot sa o ajut cu nimic. Nu cred ca exista pe lumea aceasta durere mai mare decat sa-ti pierzi copilul! Nu pot sa schimb calea destinului… Ma gandesc si la tata si la surioara mea mai mica care sunt atat de departe de mine, atat de singuri si trebuie sa faca fata unei vesti atat de cumplite…si eu nu pot sa fac nimic…of, Doamne, de ce eu? Tot ce mi-am dorit pe lumea asta a fost sa aduc bucurie celor dragi... nu sa le cauzez durere!

Nu ma pot opri din plans…am porniri sa-mi sun toti prietenii, rudele, sa-i aud, sa le cer iertare unora…poate n-o sa-i mai vad niciodata.

Macar daca as reusi sa dorm… Marian a adormit langa mine…. Da-mi Doamne putere sa traiesc… sa traiesc… sa traiesc…….!!!